Hitler doar l-a invitat pe Antonescu – în termeni lipsiţi de echivoc – să participe la ofensiva declanşată împotriva Armatei Roşii.
Pentru generalul Antonescu, trecerea Prutului era un act de onoare şi de primă confirmare a îndeplinirii unui obiectiv prioritar al mandatului pe care şi l-a asumat în fruntea statului român – reîntregirea teritoriului naţional.
Armata României, umilită în 1940, când i s-a impus retragerea, fără luptă, de pe pământ românesc, nu a făcut decât să treacă la eliberarea zonei răsăritene a ţării de trupele ocupantului sovietic.
Pentru opinia publică română, pentru Casa Regală şi liderii opoziţiei tacit tolerate, eliberarea teritoriului românesc, dintre Prut şi Nistru constituia o probă de demnitate naţională, la care visase şi Nicolae Iorga, când în Consiliul de Coroană, din 27 iunie 1940, afirma apoteotic:
“Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”
Conducătorii partidelor istorice din acel timp, Maniu şi MIhalache, care au spus un “DA!” ferm trecerii Prutului, au ţinut să notifice în scris, generalului Ion Antonescu, delimitarea lor, evident politică, printr-un “NU!” trecerii Nistrului. Din păcate şi în unele tomuri postdecembriste se reia acest tip de comentariu, mai degrabă emoţional, pur politic, şi mai puţin analitic, strict militar.
Remember!
Decizia strategică de a continua ofensiva în Est, dincolo de Nistru, s-a luat exclusiv la Berlin.
Conducătorul statului român a fost doar “rugat”, tot în termeni lipsiţi de echivoc,
să continue participarea trupelor române la ofensiva germană pe Frontul de Est.
Ce s-ar fi întâmplat în situaţia când generalul Ion Antonescu răspundea Fuhrer-ului cu un categoric “NU!”?
Prin prisma reacţiilor lui Adolf Hitler, în situaţii similare, putem estima că:
1. Ar fi fost impus la conducerea statului român, fără menajamente, un general filogerman;
2. Wehrmacht-ul ar fi ocupat imediat România;
3. Budapesta ar fi primit deplină satisfacţie în realizarea integrală a ţelurilor sale anexioniste în Transilvania.
Iată de ce, trecerea Nistrului era inevitabilă.
Cine,în ce condiţii şi cu ce consecinţe şi-ar fi asumat delimitarea practică, în teren, a trupelor române, de înaintarea celor germane?
Interesul naţional real era aneantizarea României
- prin ocuparea sa şi de jure, de către Wehrmacht şi
prin noi rapturi teritoriale voite de Budapesta,
sau păstrarea statului român în graniţele rămase după amputările teritoriale,
până la momentul favorabil reîntregirii dorite de întreaga naţiune?
România nu avea cum să se sustragă unui proces – ofensiva antisovietică – la care luase parte de la început.
Ironia istoriei face ca astăzi să fie voci care susţincă trupele sovietice au eliberat teritoriul lor naţional de forţele ocupanţilor germani şi ale aliaţilor acestora - toţi fiind numiţi fascişti, asta ca să nu fie dubii…
Ulterior, trupele URSS au ocupat de facto Estul Europei comunizând forţat statele “eliberate” de fascism.
Măcar acum, la 65 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial,
liderii de la Moscova au avut inteligenţa să mascheze Mausoleul lui Lenin cu steagul Rusiei - semn de delimitare simbolică de “ciuma roşie”. Maine, exregele Mihai I pariticipa la circul numit “parada din Piata Rosie “ in loc sa fie in fata Arcului de Triumf pentru a-si cere scuze memoriei Maresalului de Otel si celor circa 300 000 militari romani luati prizonieri de rusi dupa intoarcerea armelor impotriva Germaniei . Istoria e nedreapta –eroii abandonati in uitare ,tradatorii tinuti la cinste mare.
target="_blank" style="font-family: Arial, Geneva , Helvetica, sans-serif;
font-size: 14px; color: #999599; text-decoration: none ;">Web Counter
No comments:
Post a Comment